Dreptul băncilor de a efectua
operaţiuni de cesiune de creanţă în realizarea obiectului de activitate.
Reglementare legală
Băncile
pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea
obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în
autorizaţia acordată, deci inclusiv operaţiuni
de recuperare a creanţelor, care se pot concretiza şi în contracte de
cesiune de creanţă prin care se urmăreşte încasarea sau recuperarea unor
creanţe neperformante.
Dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă este expres prevăzut
şi reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în
Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar şi Legea nr.289/2004 privind
regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează
pe dispoziţiile generale ale Legii bancare nr.58/1998.
(Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr. 2438 din 17
septembrie 2008)
Prin
sentinţa nr.37 din 30 ianuarie 2007 Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea
formulată de reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. împotriva pârâţilor B.L.R. SA, B.L.R.
SA şi S.C. S. SRL şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a
contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâtele de ordin 2 şi 3.
Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin contractul de cesiune de creanţă încheiat între pârâtele B.L.R. SA în
calitate de cedent şi S.C. S. SRL în calitate de cesionar, au fost transmise cu
titlu oneros creanţele deţinute de cedent faţă de debitorul cedat S.C. D. SRL,
rezultate din contractele de credit determinate.
Cele două contracte de credit au fost garantate de către reclamanţi prin
constituirea unor ipoteci de rang I şi II conform contractelor de garanţie
imobiliară.
La data de 28 decembrie 2005 pârâta B.L. SA i-a notificat pe reclamanţi că
pârâta şi S.C. S. SRL a preluat creanţele rezultate din contractele de credit
în care ei sunt garanţi.
Prin acţiunea comercială de faţă reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. au solicitat
constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr.1/27 decembrie
2005 pentru încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate ale acestuia, pentru
încheierea lui de către Sucursala S.M. a B.L.R. SA ce nu avea personalitate
juridică şi capacitate de a contracta şi pentru că acest contract ar avea o
cauză ilicită, băncilor fiindu-le interzisă cesiunea de creanţe de acest gen
mai ales către o persoană juridică ce nu are în obiectul său de activitate
recuperarea de creanţe neperformante, conform art.3 pct.4 din Legea nr.58/1998.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că acţiunea este întemeiată, având
în vedere că actul de cesiune de creanţă s-a încheiat de către sucursala fără
personalitate juridică şi nu de către B.L.R. SA sau prin mandatarea sucursalei
pârâte pentru încheierea acestui contract, astfel că aceasta a încheiat
convenţia fără capacitate de contractare, conform art.3 pct.4 din Legea
nr.58/1998.
Pe de altă parte, cauza contractului de cesiune de creanţă este ilicită,
întrucât legea bancară în vigoare la data contractării, respectiv Legea
nr.58/1998 prevede expres la art.11 – 13 activităţile permise băncilor, printre
acestea nefiind enumerate şi cesiunile de creanţă.
De altfel, creanţele bancare nu pot fi cesionate, recuperarea creanţelor
bancare fiind posibilă doar prin intermediul executorilor bancari proprii sau
al executorilor judecătoreşti, mai ales că pârâta S.C. Spiral SRL conform
documentelor de înfiinţare a acesteia, nu are prevăzut în obiectul ei de
activitate recuperarea de creanţe.
Împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, au declarat recurs,
recalificat în apel, pârâta S.C. S. SRL şi B.L.R. SA.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr.132 din 2 octombrie 2007 a admis
apelurile şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea
reclamanţilor. (...)
Instanţa de fond a făcut şi o greşită interpretare a prevederilor art.11,
art.12 şi art.13 din Legea nr.58/1998 în vigoare la data încheierii
contractului.
Astfel, doar art.12 prevede în mod limitativ activităţile ce nu pot fi
desfăşurate de bănci, cesionarea creanţelor nefiind menţionată. În schimb
art.11 şi art.13 reglementează activităţile ce pot fi desfăşurate de bănci în
realizarea obiectului lor de activitate şi o astfel de activitate este fără
putinţă de tăgadă recuperarea creditelor acordate, prin orice modalitate
legală.
În consecinţă, activitatea de cesionare a unei creanţe dobândite ca urmare a
acordării de credite, precum şi a garanţiilor ce o însoţesc, este accesorie activităţii
de creditare şi nu este interzisă prin art.12 din Legea nr.58/1998.
Un argument în plus îl aduc şi prevederile Legii nr.190/1999 privind creditul
ipotecat şi Legea nr.289/2004 ce reglementează distinct situaţii juridice
izvorâte dintr-o cesiune de creanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii solicitând
admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii
apelurilor pârâtelor şi menţinerii sentinţei instanţei de fond.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că
acesta este nefondat.
Este
nefondat motivul de recurs privind cauza ilicită a contractului de cesiune de
creanţă întrucât potrivit art.11 şi art.13 din Legea nr.58/1998 reglementează
activităţile pe care băncile le pot desfăşura, activităţi printre care se
numără şi cele de efectuare de operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile necesare
desfăşurării activităţii. Or, creanţele reprezintă bunuri mobile incorporale
care pot face obiectul actelor juridice translative, respectiv pot fi transmise
pe calea unor contracte specifice, cum ar fi şi contractul de cesiune de
creanţă (dar nu numai).
Art.11
alin.3 din Legea nr.58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte
activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate
autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată, deci
inclusiv operaţiuni de recuperare a creanţelor, care se pot concretiza şi în
contracte şi în contracte de cesiune de creanţă prin care se urmăreşte
încasarea sau recuperarea unor creanţe neperformante.
Pe de
altă parte nu există nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie
numai anumite modalităţi de recuperare a creanţelor sau care să excludă
încheierea unor contracte de cesiune de creanţă, astfel încât creditorul,
indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de
încasare/recuperare a creanţei sale.
De
altfel, dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă este expres
prevăzut şi reglementat în acte normative specifice domeniului bancar,
respectiv în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar şi Legea nr.289/2004
privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se
bazează pe dispoziţiile generale ale Legii bancare nr.58/1998.
Banca Naţională a României, prin Direcţia de Reglementare
şi Autorizare, conform adresei nr.III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că
„transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanţă) a unei creanţe rezultate
dintr-o facilitate de credit acordate de instituţia de credit unei persoane
fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituţie de credit un
aspect accesoriu al activităţii de creditare şi nu necesită o autorizare
distinctă în baza prevederilor art.18 din O.U.G. nr.99/2006. Apreciem că
acelaşi raţionament se aplică şi în cazul dispoziţiilor din Legea nr.58/1998
privind activitatea bancară, republicată”.
Prin
urmare, nefiind vorba de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt
aplicabile, referitor la motivele de nulitate invocate, prevederile art.948,
art.966 şi art.968 Cod civil.
Preluat de pe:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu