vineri, 8 martie 2013

colectarea creantelor



Dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă în realizarea obiectului de activitate. Reglementare legală

Băncile pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată, deci inclusiv operaţiuni de recuperare a creanţelor, care se pot concretiza şi în contracte de cesiune de creanţă prin care se urmăreşte încasarea sau recuperarea unor creanţe neperformante.
Dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă este expres prevăzut şi reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar şi Legea nr.289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe dispoziţiile generale ale Legii bancare nr.58/1998.

(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr. 2438 din 17 septembrie 2008)        

Prin sentinţa nr.37 din 30 ianuarie 2007 Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. împotriva pârâţilor B.L.R. SA, B.L.R. SA şi S.C. S. SRL şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâtele de ordin 2 şi 3.
            Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
            Prin contractul de cesiune de creanţă încheiat între pârâtele B.L.R. SA în calitate de cedent şi S.C. S. SRL în calitate de cesionar, au fost transmise cu titlu oneros creanţele deţinute de cedent faţă de debitorul cedat S.C. D. SRL, rezultate din contractele de credit determinate.
            Cele două contracte de credit au fost garantate de către reclamanţi prin constituirea unor ipoteci de rang I şi II conform contractelor de garanţie imobiliară.
            La data de 28 decembrie 2005 pârâta B.L. SA i-a notificat pe reclamanţi că pârâta şi S.C. S. SRL a preluat creanţele rezultate din contractele de credit în care ei sunt garanţi.
            Prin acţiunea comercială de faţă reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr.1/27 decembrie 2005 pentru încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate ale acestuia, pentru încheierea lui de către Sucursala S.M. a B.L.R. SA ce nu avea personalitate juridică şi capacitate de a contracta şi pentru că acest contract ar avea o cauză ilicită, băncilor fiindu-le interzisă cesiunea de creanţe de acest gen mai ales către o persoană juridică ce nu are în obiectul său de activitate recuperarea de creanţe neperformante, conform art.3 pct.4 din Legea nr.58/1998.
            Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că acţiunea este întemeiată, având în vedere că actul de cesiune de creanţă s-a încheiat de către sucursala fără personalitate juridică şi nu de către B.L.R. SA sau prin mandatarea sucursalei pârâte pentru încheierea acestui contract, astfel că aceasta a încheiat convenţia fără capacitate de contractare, conform art.3 pct.4 din Legea nr.58/1998.
            Pe de altă parte, cauza contractului de cesiune de creanţă este ilicită, întrucât legea bancară în vigoare la data contractării, respectiv Legea nr.58/1998 prevede expres la art.11 – 13 activităţile permise băncilor, printre acestea nefiind enumerate şi cesiunile de creanţă.
            De altfel, creanţele bancare nu pot fi cesionate, recuperarea creanţelor bancare fiind posibilă doar prin intermediul executorilor bancari proprii sau al executorilor judecătoreşti, mai ales că pârâta S.C. Spiral SRL conform documentelor de înfiinţare a acesteia, nu are prevăzut în obiectul  ei de activitate recuperarea de creanţe.
            Împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, au declarat recurs, recalificat în apel, pârâta S.C. S. SRL şi B.L.R. SA.
            Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr.132 din 2 octombrie 2007 a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor. (...)
            Instanţa de fond a făcut şi o greşită interpretare a prevederilor art.11, art.12 şi art.13 din Legea nr.58/1998 în vigoare la data încheierii contractului.
            Astfel, doar art.12 prevede în mod limitativ activităţile ce nu pot fi desfăşurate de bănci, cesionarea creanţelor nefiind menţionată. În schimb art.11 şi art.13 reglementează activităţile ce pot fi desfăşurate de bănci în realizarea obiectului lor de activitate şi o astfel de activitate este fără putinţă de tăgadă recuperarea creditelor acordate, prin orice modalitate legală.
            În consecinţă, activitatea de cesionare a unei creanţe dobândite ca urmare a acordării de credite, precum şi a garanţiilor ce o însoţesc, este accesorie activităţii de creditare şi nu este interzisă prin art.12 din Legea nr.58/1998.
            Un argument în plus îl aduc şi prevederile Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecat şi Legea nr.289/2004 ce reglementează distinct situaţii juridice izvorâte dintr-o cesiune de creanţă.
            Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor pârâtelor şi menţinerii sentinţei instanţei de fond.
            Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Este nefondat motivul de recurs privind cauza ilicită a contractului de cesiune de creanţă întrucât potrivit art.11 şi art.13 din Legea nr.58/1998 reglementează activităţile pe care băncile le pot desfăşura, activităţi printre care se numără şi cele de efectuare de operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile necesare desfăşurării activităţii. Or, creanţele reprezintă bunuri mobile incorporale care pot face obiectul actelor juridice translative, respectiv pot fi transmise pe calea unor contracte specifice, cum ar fi şi contractul de cesiune de creanţă (dar nu numai).
Art.11 alin.3 din Legea nr.58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată, deci inclusiv operaţiuni de recuperare a creanţelor, care se pot concretiza şi în contracte şi în contracte de cesiune de creanţă prin care se urmăreşte încasarea sau recuperarea unor creanţe neperformante.
Pe de altă parte nu există nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie numai anumite modalităţi de recuperare a creanţelor sau care să excludă încheierea unor contracte de cesiune de creanţă, astfel încât creditorul, indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare a creanţei sale.
De altfel, dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă este expres prevăzut şi reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar şi Legea nr.289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe dispoziţiile generale ale Legii bancare nr.58/1998.
Banca Naţională a României, prin Direcţia de Reglementare şi Autorizare, conform adresei nr.III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanţă) a unei creanţe rezultate dintr-o facilitate de credit acordate de instituţia de credit unei persoane fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituţie de credit un aspect accesoriu al activităţii de creditare şi nu necesită o autorizare distinctă în baza prevederilor art.18 din O.U.G. nr.99/2006. Apreciem că acelaşi raţionament se aplică şi în cazul dispoziţiilor din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată”.
Prin urmare, nefiind vorba de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la motivele de nulitate invocate, prevederile art.948, art.966 şi art.968 Cod civil.





Preluat de pe:

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu